Urletul de Inghet al Timpului


Imi aminteste de mine, cel care cred ca am fost. Rade mult si-si acopera ochii crezand ca se ascunde, sa-l caut cu degetele pe sub hainele in miniatura, sa-l ridic deasupra capului, sa-i para ca e stapanul lumii. Ma striga cu timbrul indulcit de fragezimea putinilor ani pe care-i are si nu-mi reproseaza nimic, nu stie ca durerea inseamna mai mult decat o zgarietura ingirijita de mama. E lipsit de aparare pentru ca nimeni nu-i vrea raul si se bucura de putinele cuvinte pe care le stie. Dimineata am vrut sa-l vad si am implorat ingaduinta femeii care a cerut sa-l vad doar de doua ori pe luna. A acceptat, simplu, lasandu-mi impresia ca astepta sa ajung in stadiul asta de disperare paterna, neputincios in fata drepturilor sale. A stat langa mine dupa mult timp despartiti, m-a lasat sa intru in casa care pana nu demult era a noastra. In toata existenta ei am simtit prezenta unui singur barbat, unul de aproape 2 ani care zambeste ca mine si doarme cu o masina de plus in brate. Am baut o cafea tacuti, absorbiti de teama unor vorbe care ar fi putut insemna prea mult sau prea putin. As fi dorit sa-mi spuna ca-i lipsesc, sa nu ma lase sa vad asta doar in lucrurile mele ramase intacte, neatinse de despartirea noastra.

Ca unui strain mi-a povestit viata de zi cu zi a fiului nostru, caruia ii spune pana si din priviri sufletul meu. Pentru mine nu a gasit niciun cuvant sa-mi picure in auzul surzit de asteptare. Mi-am dorit sa nu mai plec, sa nu aud din strada urletul de inghet al timpului preschimbat din toamna umeda. Mi-a pus in brate motivul pentru care se trezeste dimineata si a asteptat rezemata de tocul usii sa-i spun ca-l iubesc, sa auda cum mi se ineaca glasul in obrazul lui moale, parfumat de fericirea necunoasterii. Mi-am tarat apoi catre ea plumbul cimentat greoi in picioarele tot mai nesigure si i-am imobilizat refuzul cu mainile, am strivit ranchiuna de pe buzele inclestate mecanic si inconstient. Am sarutat-o cum poate n-am simtit niciodata s-o fac, mi-am lasat durerea in carnea umerilor ei si urmele degetelor pe bratele albite de goana sangelui inapoi spre inima. Da, am plecat plangand si daca n-ar fi fost nimeni in jurul meu as fi cazut, m-as fi ranit intentionat in taisul pietrelor care niciodata nu pot simti.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu